Exteriorul casei
Nu putem vorbi despre exterior fără a-l pune în opoziţie cu interiorul, "înăuntru" şi "afară" devenind astfel cele două talere ale unei balanţe ce reprezintă tranziţia de la un spaţiu la altul - de la oraş, la mediul familiar, de la stradă, la locuinţă.
Exteriorul este acela care "prezintă" în primul rând clădirea-casă într-un context. Tratarea elementelor care îl alcătuiesc şi modelează, poate deveni subiectul unei analize aprofundate atunci când o nouă clădire îşi primeşte "haina" pe care o va purta, tratarea exteriorului, de la expresia geometriei plinurilor şi a cromaticii, până la amenajarea zonelor adiacente având rolul de a înscrie armonios casa în contextul său mai larg.
Exteriorul "casei", ca termen generic, este expresia compoziţiei geometrice care defineşte ansamblul şi are rolul de a marca elementele tranziţiei, a celor care conferă identitate şi exprimă spre exterior funcţiunea, prin tratarea tehnică şi estetică.
Exteriorul casei este o adevarată carte de vizită care povesteşte despre clădire, despre ce se poate întâmpla în interiorul său.
Diferenţierea se poate realiza atunci când exteriorul comunică faptul că este vorba despre o locuinţă sau despre o clădire cu funcţiune publică ori de reprezentare, ceea ce numim "sinceritatea" arhitecturii şi are un rol benefic. Exteriorul, prin compoziţia generală rezultată prin ponderea plinului şi a golului, poate fi nuanţat prin utilizarea unor anumite soluţii tehnice (faţadă cortină) şi finisaje specifice (materiale naturale sau artificiale), dar şi prin prezenţa elementelor vegetale.
Modul în care golul modelează din interior plinul sau, din contră, în care plinul creează spaţiul lăsând vidul să vibreze, iniţiază în mod natural existenţa unor limite. Limita are rolul de a marca un prag între un spaţiu cu anumite caracteristici şi un altul, diferit. Astfel, exteriorul casei va fi diferit de interiorul acesteia prin elemente care îl particularizează, ca rezultat al plasticii arhitecturale, al utilizării unor materiale adecvate precum tencuieli şi finisaje specifice, rezistente în timp la expunere îndelungată atât la soare, cât şi la intemperii.
Există necesitatea de a trata diferit exteriorul casei din punct de vedere cromatic, acesta beneficiind de prezenţa nemijlocită a luminii naturale.
O scurtă incursiune istorică ne arată că, pornind de la cetăţile medievale fortificate al căror exterior avea rolul de a se concretiza într-o limită fizică de netrecut şi până la clădirile cu faţade transparente de sticlă din ziua de astăzi, exteriorul s-a pliat aproape organic pe cel al tratării plastice şi al rezoluţiilor spaţiilor de tranziţie de la exterior spre interior. Însăşi tema tranziţiei a evoluat de la cea punctuală, controlată, până la concepte contemporane ca transparenţa şi limita permeabilă. Aspectul şi caracterul oraşului în ansamblu, spaţiul neconstruit sunt definite prin caracteristicile limitelor exterioare care modelează spaţiul. Prezenţa acestor elemente presupune separarea activităţilor care se deruleazã de o parte sau de alta: suntem în "cetate" sau în afara ei, suntem în casă sau pe stradă, iar aceasta stare de fapt poate avea nuanţe, întrucât activităţi domestice mai mult sau mai puţin temporare se pot instala la limita exterioară a locuinţei şi, eventual, se pot extinde în spaţiul exterior adiacent, practică ce influenţează în mod direct relaţia clădirii cu contextul său, dând naştere unei poetici urbane cu amprentă specifică.
Astfel, exteriorul nu este un simplu spaţiu neutru, martor al activităţilor petrecute de o parte şi de alta. El este, de asemenea, un suport al elementelor decorative şi simbolice care transmit mesaje dinspre interior şi care înscriu armonios clădirea în contextul său cultural-geografic.